Deprofesionalizare in masa! Telemunca a condus la cea mai mare deprofesionalizare in sectorul Invatamant si Cercetare.

Comunicate de presa

Deprofesionalizare in masa! Telemunca a condus la cea mai mare deprofesionalizare in sectorul invatamant si cercetare.

 

Telemunca este reglementata de Legea nr. 81/2018 privind reglementarea activității de telemuncă.

Telemunca şi munca la distanţă

 

O definiţie suficient de generală şi clară pentru munca la distanţă este dificil de găsit. O formulare rezonabilă poate fi: “munca efectuată de o persoană aflată într-un loc diferit de persoana (persoanele) care o supraveghează direct şi/sau o plătesc pentru munca efectuată” [3] . Se observă că accentul se pune pe lucrătorul individual şi nu pe organizaţie.

Telemunca este definită adesea ca fiind utitilizarea tehnologiei telecomu-nicaţiilor pentru a înlocui, compet sau parţial, deplasarea spre locul de muncă şi înapoi acasă. Telemunca este, deci, munca la distanţă bazată, în esenţă, pe utilizarea TIC. În sene invers, nu orice formă de muncă la distanţă este telemuncă. Atât ca răspuns la problemele interne ale lumii afacerilor, cât şi ca strategie a managementului cererii de transport, telemunca capătă o acceptare tot mai largă în lume. În SUA, Guvernul Federal şi statele California, Hawaii, Washington, Arizona, Florida, Minnesota şi Connecticut se află în diferite stadii de instituţionalizare, implementare, planificare sau cercetare a programelor de telemuncă. Numeroase alte programe sunt în curs de dezvoltare, implicând guvernele locale şi/sau sectorul privat. Eforturi semnificative pentru implementarea telemuncii se fac, de asemenea, în Marea Britanie, Olanda, Finlanda, Germania, Franţa şi alte state europene, precum şi în Japonia şi Australia.

Privită din punct de vedere etimologic, telemunca poate avea două rădăcini: telecommuting, care este termenul preferat de Comunitatea Europeană pentru a descrie lucrul la distanţa utilizând TIC şi teleworking, termen preferat de SUA. Aceasta nu înseamnă că cei doi termeni nu se regăsesc utilizaţi atât în Europa cât şi în SUA şi că au accepţiuni identice. Telemunca este considerat ca un concept abstract, în contextul varietăţii de alte opţiuni pentru lucrul de la distanţă. Fiecare dintre opţiunile de lucru la distanţă este clasificată conform impactului asupra transporturilor şi implicaţiilor manageriale. Formele de lucru la distanţă pot fi clasificate în: munca la domiciliu şi în afara domiciliului.

Conceptul de management la distanţă este esenţial pentru telemuncă. Cel mai mare obstacol în calea acceptării telemuncii de către patroni este, fără îndoială, întrebarea “De unde ştim că ei muncesc?”. Dacă se demonstrează că alte forme de muncă au cerinţe manageriale similare, telemunca ar putea fi mai uşor acceptată. În plus, unele tehnici de management aparţinând altor forme de muncă ar putea fi adaptate telemuncii.

Telemunca se asociază, de obicei, activităţilor la care intrările/ieşirile sunt informaţii, iar rezultatele pot fi transmise prin componente TIC. Datorită acestui fapt, locul de telemuncă se numeşte birou virtual (virtual office) iar conceptele de telemuncă şi birou virtual se confundă (inclusiv în acest studiu).

Conceptul de birou virtual acoperă o arie largă a domeniilor în care telemunca se poate manifesta, de la nivelul ocazional, în care angajatul îşi petrece majoritatea timpului de lucru la sediul societăţii până la nivelul mobilităţii totale, în care angajatul nu este prezent la un sediu fix, prestând servicii de oriunde. Tehnologia informaţiei, serviciile profesioniste şi industria de bunuri de consum au grăbit introducerea programului virtual, dar rata dezvoltării noilor forme de muncă este încă destul de redusă.

Costurile şi facilităţile oferite lucrătorilor sunt principalele avantaje ale biroului virtual, dar dezavantaje precum contactul slab cu o organizaţie, cu mediul organizaţional şi managerial al acesteia, dificultăţile de comunicare cu personalul de pe acelaşi nivel ierarhic sau de pe niveluri ierarhice diferite, accesul dificil la resurse materiale, conduc în continuare la o abordare precaută a telelucrului. Cu toate acestea, în anumite domenii de activitate şi pentru anumite categorii de personal, formele flexibile de muncă pot constitui o alternativă atrăgătoare, convenabilă şi, mai ales, profitabilă pentru ambele părţi ale contractului de muncă. [3]

Biroul virtual este un concept care se referă, de fapt, la o gamă alternativă vastă de moduri de muncă, cu grade diferite de mobilitate sau de prezenţă la un anumit sediu fix de lucru. Principalele modalităţi de exprimare a biroului virtual, în funcţie de gradul de libertate a angajatului sunt: telemunca ocazională, telemunca semimobilă, telemunca cu program aleator, telemunca la domiciliu şi telemunca cu mobilitate totală.

  • Telemunca ocazională se referă la acei angajaţi care îşi desfăşoară activitatea, în principal, la sediul organizaţiei şi, ocazional, o zi pe săptămână, de exemplu, la domiciliu. Forma de muncă a fost primacare a apărut şi este, în acest moment, cea mai des întâlnită în activităţi de cercetare, proiectare, programare a calculatoarelor, contabilitate etc., cu precădere în marile companii. Pricipalul avantaj al telemuncii ocazionale îl constituie flexibilitatea mai mare a muncii faţă de contextul clasic, conducând, în multe cazuri, la creşterea productivităţii muncii individuale. Deoarece se reduce numărul de zile de ocupare a unui spaţiu organizaţional, costurile de întreţinere a lui scad şi, deoarece lucrul virtual este redus, nu sunt necesare investiţii în schimbarea managementului organizaţiei. Exprimând sintetic, se poate spune că telemunca ocazională este o modalitate de a munci cu avantaje importante, riscuri şi investiţii minime.
  • Telemunca semimobilă este un pas avansat faţă de varianta ocazională, deoarece implică o mobilitate sporită a angajaţilor faţă de un spaţiu fix de muncă, dar presupune, în continuare, o legătură permanentă cu biroul fizic, după un program prestabilit. Caracteristicile muncii derivă din aceea că angajaţii, atunci când sunt programaţi să lucreze la sediul organizaţiei, nu au locuri fixe de lucru. Când vin la serviciu, primesc telefon mobil şi calculator portabil şi sunt repartizaţi într-un spaţiu disponibil în acea zi. Acest tip de birou nu este destul de generalizat, deoarece ridică o serie de probleme organizaţionale, manageriale, psiho-sociale şi de adaptare. Se impune crearea şi gestionarea unui program riguros de lucru, ţinând cont de programările venirilor angajaţilor la serviciu, precum şi evidenţa spaţiilor (birourilor fizice) pentru fiecare zi în parte. Problemele de adaptare a angajaţilor constau în faptul că nu sunt legaţi sentimental de un loc de muncă fizic, care le-ar da o mai mare siguranţă şi un grad ridicat de confort. De asemenea, lipsa contactului prelungit cu aceiaşi colegi de muncă, a muncii în echipă şi sentimentul izolării pot duce, pentru anumiţi indivizi, la o scădere a productivităţii.
  • Telemunca cu program aleator combină munca la domiciliu cu cea la sediul organizaţiei sau al clienţilor acesteia, în proporţii diferite. Angajaţii vin la serviciu aleator, în funcţie de necesităţile curente ale sarcinilor primite. Ei nu au un loc fix de muncă în sediul organizaţiei. Atunci când un angajat trebuie să vină la serviciu, trebuie să-şi anunţe din timp programul, pentru a i se rezerva (tip hotel) un birou în care să-şi instaleze calculatorul, să-l lege la reţeaua organizaţiei, să poată da şi primi telefoane şi să fie în contact cu superiorii şi colaboratorii. Forma de muncă este din ce în ce mai răspândită la marile companii, fie în centrul marilor oraşe, fie, cu precădere, în suburbii, unde se găsesc spaţii de închiriat mai ieftine. Avantajele telemuncii cu program aleator constau în reducerea traficului rutier, a timpului de deplasare, a cheltuielilor de transport, conducând la creşterea profitului şi productivităţii muncii, la scăderea costurilor şi eliminarea stresului, cu repercusiuni pozitive asupra mediului şi asupra condiţiilor sociale.
  • Telemunca la domiciliu presupune translaţia biroului tradiţional de la sediul organizaţiei la domiciliul angajatului, cu toate dotările necesare pe care le implică funcţia şi genul de muncă ale persoanei respective: mobilier, calculator legat în reţea, telefon, fax, copiator şi alte dotări specifice muncii prestate. Angajaţii îşi creează un birou dotat complet în propria casă. Cheltuielile cu dotarea şi întreţinerea birourilor casnice cad în sarcina organizaţiei, care câştigă prin faptul că nu mai închiriază birouri. Tipul de telemuncă este răspândit, mai ales, la companiile prestatoare de servicii pentru clienţi, informatice, de publicitate, de contabilitate, telemarketing etc. Principalul avantaj al muncii la domiciliu constă în flexibilitatea programului de lucru al angajatului, care trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu, dar nu este obligat la un orar strict de muncă. Cheltuielile cu întreţinerea biroului casnic sunt mult mai mici decât cele pentru întreţinerea unui birou la sediul organizaţiei. Este adevărat, însă, că tipul de muncă nu poate fi accesibil decât angajaţilor care deţin spaţiu de locuit în care se poate amenaja un birou, cu toate dotările şi condiţiile prielnice pentru a-şi desfăşura activitatea fără perturbaţii.

Se disting mai multe tipuri de telelucru la domiciliu. O primă clasificare poate fi în telelucru la domiciliu part-time şi full-time. O altă abordare presupune împărţirea în telelucru off-line şi on-line. Telelucrătorii on-line sunt conectaţit permanent la reţeaua de lucru. De exemplu, răspund la apelurile telefonice redirecţionate prin intermediul unor tehnologii speciale, munca lor este controlată mai mult de tehnologie şi implică flexibilitate redusă în organizarea programului de lucru. Telelucrătorii off-line îşi organizează munca mult mai simplu, lucrează pe calculatorul personal şi se conectează la reţeaua unităţii numai dacă trebuie să transfere şi să încarce fişiere sau să-şi verifice poşta electronică etc. Aceştia pot fi, de exemplu, creatori de software, cercetători etc. O imagine seducătoare îi înfăţişează pe telelucrătorii off-line muncind într-o casă de vacanţă sau într-o locuinţă de la ţară, departe de problemele vieţii de la oraş (şi de problemele transferului rezultatelor muncii lor). Oricum, se porneşte de la premisa că fiecare îşi alege singur stilul său de viaţă. În practică, fiecare telelucrător trebuie să dispună acasă de un spaţiu adecvat pentru a fi capabil să muncească fără să existe vreun efect negativ în viaţa lui particulară. Condiţia este să existe spaţiu separat pentru un birou, în care să poată fi instalat echipamentul de lucru.

Experienţa persoanelor care lucrează la domiciliu nu se aseamănă cu a celorlalţi, termenul de telelucru neputând fi generalizat. Experienţa individuală poate fi pozitivă sau negativă şi depinde de influenţa mai multor factori: munca prestată, statutul profesiei, modalitatea de retribuire, condiţiile care decurg din profesie, condiţiile de viaţă de la domiciliu, circumstanţele personale ale lucrătorului la domiciliu etc.

Telelucrul la domiciliu are avantaje, dar şi dezavantaje (tabelul 1). Cel mai mare dezavantaj se referă la consecinţele izolării faţă de colegi şi grupuri sociale de lucru.

Tabelul 1 – Implicaţiile telelucrului la domiciliu

Avantaje Dezavantaje (riscuri)
Libera alegere a timpului de lucru. Pericolul de a munci prea mult; pierderea sporurilor de noapte, week-end sau vacanţe.
Lucrătorul nu este deranjat. Lucrul este amânat din cauza unei afecţiuni medicale sau nu se dă atenţie bolii; în cazul unei boli, nu se ştie cine-i va ţine locul; dacă copiii sunt bolnavi, nu are dreptul de a-şi amâna termenele de predare a lucrărilor; problemele familiale nu pot fi ignorate.
Puţine conflicte cu colegii sau cu superiorii. Pierderea comunicării cu colegii.
Comportamentul nu poate fi controlat sau monitorizat. Pierderea evaluării muncii şi a performanţelor, concomitent cu recunoaşterea acestora.
Scăderea timpului şi costului afectat transportului. Standardele de la locul de muncă nu sunt garantate; protecţia muncii la domiciliu şi sfaturile inspectorilor sunt limitate; defectarea echipamentelor, pierderea/accesarea neautorizată a datelor.
Împletirea mai uşoară a muncii cu responsabilităţile familiale. Influenţe asupra vieţii particulare.
Supravegherea mai uşoară a copiilor. Lucrătorii nu mai ştiu cum se dezvoltă compania; pierderea posibilităţii de promovare; neparticiparea la evenimentele firmei; apariţia a două clase de lucrători: cei care au activităţi potrivite pentru telelucru, cei care au spaţiu corespunzător pentru telelucru; permanentizarea statutului de telelucrător; participarea la activităţi prin intermediul unui reprezentant al intereselor lucrătorilor (consilii, asociaţii etc.).

 

  • Telemunca cu mobilitate totală presupune inexistenţa unui birou fizic, la sediul organizaţiei sau la domiciliu. Angajaţii îşi desfăşoară munca fie la sediul clienţilor, fie în autoturism, în care, prin dotări corespunzătoare, îşi construiesc un birou mobil. Tipul de muncă a apărut înainte de era telelucrului, prin comis-voiajorii specializaţi în vânzarea de bunuri şi servicii. Telemunca cu mobilitate totală este adoptată, cu precădere, de companii care vând diferite produse prin angajaţii lor, fără a avea magazine de desfacere, relaţia client-furnizor fiind mai directă şi mai avantajoasă pentru ambele părţi.

 

Cele mai multe dintre organizaţii nu adoptă decât unul sau cel mult două forme ale biroului virtual. Marile companii naţionale sau transnaţionale, pot îmbina toate formele prezentate, împreună cu modalităţile clasice, în funcţie de natura activităţilor desfăşurate, de condiţiile specifice zonei geografice în care există şi de structura personalului implicat în cadrul companiei. Fără să pară surprinzător, domeniul în care telemunca s-a dezvoltat cel mai repede şi este larg răspândită este tot cel al tehnologiei informaţiei. Companii precum IBM, AT&T, Pacific Bell, Hewlett-Packard, Compaq, Xerox sunt recunoscute că utilizează frecvent diferitele tipuri de birouri virtuale. Industria bunurilor de consum este, de asemenea, propice utilizării biroului virtual (de exemplu, Procter&Gamble, care desfăşoară activităţi comerciale care traversează canale internaţionale).

 

  1. Negocierea telelucrului

 

Negocierea telelucrului presupune existenţa unui ”status quo” între angajat şi angajator. Negocierea propriu-zisă trebuie să atingă o serie de aspecte care, în principal, se referă la următoarele probleme:

  • Telelucrătorii trebuie să fie angajaţii unei companii şi nu lucrători pe cont propriu.
  • Pentru a evita izolarea, contactele lucrătorilor cu firma trebuie să fie periodice.
  • Telelucrătorul la domiciliu trebuie să aibă o cameră separată şi o linie telefonică, pentru care angajatorul va suporta cheltuielile.
  • Telelucrătorii trebuie să se întâlnească în mod regulat şi să ţină legătura cu ceilalţi telelucrători prin intermediul poştei electronice sau al telefonului, toate cheltuielile aferente fiind suportate de angajator.
  • Săptămânal, telelucrătorii trebuie să poată purta discuţii cu managerul sau superiorul lor.
  • Telelucrătorii trebuie să primească aceleaşi tranşe de plată şi facilităţi ca şi ceilalţi angajaţi, inclusiv concediul de odihnă. Trebuie stabilit un număr de ore de lucru şi telelucrătorii trebuie să fie incluşi în dezvoltarea carierei şi în programele de perfecţionare.
  • Echipamentele TIC trebuie furnizate, plătite, instalate, întreţinute şi asigurate de angajator.
  • Angajatorul trebuie să-şi dea acordul cu privire la condiţiile de sănătate şi securitate şi să îşi asume riscurile asociate. El trebuie să aibă responsabilităţi legale pentru orice accident de muncă, pagube materiale sau intelectuale ale telelucrătorului.
  • Telelucrătorii trebuie să aibă acces la reprezentarea în asociaţiile profesionale şi dreptul de întrunire în afara orelor de lucru. Consultanţii în probleme de sănătate şi securitate şi reprezentanţii asociaţiilor profesionale trebuie să-i poată vizita pe telelucrători.
  • Telelucrul se desfăşoară conform voinţei proprii, iar telelucrătorii trebuie să aibă dreptul să se întoarcă la modul de lucru clasic (la birou) când doresc şi dacă decid acest lucru.

 

În continuare sunt descrise principiile negocierii contractelor de telelucru urmate de unele comentarii.

1. Statutul angajării.

Principiu: Telelucrul nu trebuie să fie o scuză pentru a acorda condiţii mai slabe. Statutul angajatului trebuie menţinut, angajatorul neputându-l modifica fără acordul telelucrătorului.

Comentariu: Telelucrătorii trebuie să-ţi menţină statutul de angajat cu drepturi depline, ferindu-se să devină colaboratori sau consultanţi independenţi. În 1982, societatea de asigurări de viaţă California Western le-a oferit câtorva agenţi oportunitatea de a lucra acasă, la fel cum ar fi lucrat la firmă. Ei au devenit consultanţi plătiţi dar nu li s-au oferit comisioane. La 1 decembrie 1985, opt persoane şi-au dat demisia şi au dat în judecată compania, calificând contractul independent ca un subterfugiu pentru a nu le plăti comisioanele. Cazul a fost stins de companie în 1988, fără a se mai ajunge în faţa instanţei, pentru o sumă de bani ţinută secretă, iar programul de telelucru a fost sistat.

  1. Lucrul parţial la domiciliu.

Principiu: Telelucrătorii la domiciliu trebuie să muncească numai o parte din timp, cât ar face-o şi la un loc de muncă clasic.

Comentariu: Telelucrătorul trebuie să-şi impună un program riguros de lucru, astfel încât să nu diminueze timpul liber la care are dreptul, ca şi lucrătorii din sistemul clasic. Una din problemele muncii la domiciliu este dată de termenul de finalizare a lucrării. Telelucrătorii pot avea impresia că lucrează prea mult, neglijându-şi viaţa cotidiană. Flexibilitatea asociată telelucrului poate încuraja tendinţa de creştere a timpului afectat muncii, alternativă nesatisfăcătoare pentru un orar de lucru bine determinat. De asemenea, unele servicii trebuie furnizate în afara programului (de exemplu, serviciile de oferire a informaţiilor).

  1. Telelucrul este ales voluntar.

Principiu: Telelucrul trebuie să fie alegerea voluntară a angajatului iar telelucrătorii trebuie să aibă dreptul de a se reîntoarce la locul de muncă convenţional.

Comentariu: Pe termen lung, principiul poate fi ameninţat de transformarea companiei în birouri închise. Situaţia se poate schimba şi când compania lansează noi recrutări de telelucrători sau, mai simplu, îi invită pe angajaţii existenţi să lucreze acasă.

  1. Echipamentul şi spaţiul.

Principiu: Angajatorul trebuie să furnizeze telelucrătorilor echipamentul necesar lucrului, respectând condiţiile de sănătate şi securitate.

Comentariu: Echipamentele telelucrătorilor trebuie să fie similare celor utilizate la locul de muncă clasic, iar angajatorul va suporta toate cheltuielile, inclusiv cele destinate organizării: telefon, legătură la reţea, împământare etc. Există riscul ca celor care lucrează acasă să li se repartizeze mobilier neadecvat şi echipamente uzate moral.

  1. Plata cheltuielilor.

Principiu: Angajatorul trebuie să suporte cheltuielile adiţionale ale telelucrătorilor la domiciliu. Înţelegerile cu telelucrătorii pot varia în funcţie de zona geografică. Comentariu: Tendinţa angajatorilor de a nu oferi compensaţii, susţinând că telelucrătorii au câştiguri din economiile pe care le fac la costurile cu comunicaţiile (telefon, internet, energie electrică) şi cu transportul.

  1. Dreptul la viaţa particulară.

Principiu: Telelucrătorii trebuie să poată face distincţie între muncă şi viaţa privată.

Comentariu: Este unul dintre principiile care se respectă cel mai greu. Telelucrătorul nu trebuie să “amestece” problemele serviciului cu cele casnice. Se susţine că principiul face distincţie între telelucrătorii buni şi ceilalţi.

  1. Urmărirea şi controlul activităţii.

Principiu: Necesitarea inspectării condiţiilor de lucru şi de securitate de către reprezentanţii asociaţiilor profesionale şi organismelor sanitare nu trebuie să intre în conflict cu dreptul telelucrătorilor la intimitatea casnică.

Comentariu: Angajaţii au obligaţia de a asigura un mediu de lucru protejat şi de a permite inspecţii la locul de muncă. Angajatorii trebuie să poată utiliza metode electronice de urmărire, care să permită monitorizarea de la distanţă a performanţelor angajaţilor (de exemplu, căi de acces la produsele program, contorizarea apelurilor telefonice şi înregistrarea acestora şi, uneori, supravegherea prin camere de luat vederi). Se poate induce o îngrijorare privind viaţa privată, mai ales că se lucrează la propriul domiciliu. Dreptul lucrătorilor la intimitate trebuie tratat ca o problemă fundamentală a drepturilor omului.

  1. Grija pentru copii.

Principiu: Pe durata serviciului, telelucrătorii la domiciliu nu trebuie să-şi facă griji pentru copii.

Comentariu: Datorită flexibilităţii programului de lucru, telelucrul este benefic pentru părinţi şi cariera acestora. El apropie părinţii de copii. Cu toate acestea, grija faţă de copii nu trebuie să afecteze obligaţiile angajatului. De aceea, nu se elimină  total aranjamentele părintelui angajat pentru îngrijirea copiilor (bonă, doică, creşă, grădiniţă, bunici etc.).

  1. Izolarea şi dezvoltarea carierei.

Principiu: Trebuie instituite modalităţi de protejare a telelucrătorilor în ceea ce priveşte riscul izolării şi al depresiilor nervoase. Aceasta este o problemă de sănătate şi securitate. Telelucrătorii trebuie să aibă oportunităţi de afirmare şi promovare în carieră.

Comentariu: Pe termen lung, după ce a trecut perioada de “plăcere”, izolarea poate deveni o problemă. Telelucrătorii pierd din educaţia şi îndrumarea pe care le primesc cei care lucrează clasic. Ei nu au acces la învăţarea informală de care au parte oamenii care intră în contact şi discută cu colegii la muncă.

 

 

  1. Libertatea asocierii profesionale.

Principiu: Telelucrătorii trebuie să aibă acces la asociaţiile profesionale, iar acestea să aibă dreptul de a inspecta locurile de muncă de la domiciliu, pentru a se informa despre condiţiile asigurate de angajator. Telelucrătorii trebuie să beneficieze de facilităţi prin care să consulte asociaţiile din care fac parte, să fie înştiinţaţi cu privire la noi job-uri şi ocazii de avansare.

Comentariu: Asociaţiile trebuie să ofere detalii în privinţa aderării fiecărui telelucrător în parte. Asociaţiilor trebuie să li se garanteze dreptul de a comunica direct cu angajaţii prin intermediul poştei electronice, a sistemului electronic de comunicaţii al angajatorului etc. Telelucrătorii trebuie să aibă posibilitatea de a participa la deciziile asociaţiilor şi de a-şi asuma îndatoriri în calitate de membri ai acestora. A lucra la domiciliu şi a fi reprezentat şi reprezentant în asociaţii trebuie să fie lucruri compatibile.

 

 

  1. Teleactivităţile

 

Teleactivitatea este o activitate social-economică bazată pe individualizare, interactivitate şi sisteme de telecomunicaţii, în scopul de a conecta la distanţă persoane şi/sau organizaţii, având un impact social şi ambiental mult mai mare decât alte forme de activitate [2] [4]. Teleactivităţile pot fi sociale, precum teleeducaţia, telemedicina, telesocializarea sau economice, precum comerţul electronoic,  afacerile electronice, afacerile bancare electronice, telecooperarea, telemarketingul etc. Lucrătorii implicaţi în teleactivităţi prestează muncă si, uneori, telemuncă. De exemplu, instructorul din cadrul unui sistem de învăţământ la distanţă poate lucra la sediul universităţii, prestînd muncă de o factură specială în raport cu învăţământul clasic sau la domiciliul său, ca telemuncă. Deci, termenul de teleactivitate nu trebuie confundat cu cel de telemuncă. Relaţia dintre teleactivitate şi muncă (sau telemuncă) este una de la complex la simplu (de la general la particular). Toate teleactivităţile se bazează pe comunicarea de la distanţă, în special prin Internet. Studiul actual surprinde, ca exemplificare, doar câteva dintre teleactivităţile regăsite, deja, în viaţa cotitiană.

 

  1. Teleeducaţia. Educaţia la distanţă implică utilizarea metodelor noi pentru îmbunătăţirea accesului la sistemul educaţional, din punct de vedere al timpului şi spaţiului. Sistemul educaţional este concentrat mai mult pe învăţare decât pe predare. Tendinţa a fost o influenţă puternic în ultimul deceniu de noile dezvoltări ale ştiinţelor sociale şi cognitive. Dezvoltările aduse teoriei educaţionale au schimbat natura sistemului de învăţare, precum şi percepţia persoanei care studiază asupra acestui sistem. Teleeducaţia a apărut prntre primele activităţi specifice societăţii informaţionale şi a cunoscut o adevărată explozie odată cu dezoltarea internet-ului. Rădăcinile teleeducaţiei se găsesc în 1840, când părintele stenografiei, Sir Isaac Pitman a introdus pentru public corespondenţa, instruirea şi evaluarea prin poşta clasică (prin curier). Teleeducaţia implică şi educaţia la distanţă, care are ca principale ţinte formarea continuă, instruirea cercetătorilor ştiinţifici, comunităţilor izolate sau defavorizate geografic etc.

Rolul instituţiilor de învăţământ în transferul cunoştinţelor, aptitudinilor şi valorilor se schimbă, într-o lume în care informaţiile sunt accesibile prin sisteme moderne de informare şi comunicare. Educaţia devine parte integrantă a procesului de globalizare. Globalizarea educaţională este accelerată de noile TIC, care introduc nu numai noi forme de educaţie şi noi actori în procesul de dezvoltare şi furnizare a cunoştinţelor, ci impun un nou concept privitor la educaţie, în sensul tratării acesteia ca pe un serviciu.

Teleeducaţia presupune trecerea de la modelele tradiţionale de învăţare şi evaluare spre metode virtuale. Translaţia poate deveni posibilă dacă sunt îndeplinite câteva cerinţe fundamentale: definirea clară de către instituţiile de învăţământ a politicilor şi strategiilor privind TIC; dezvoltarea unei infrastructuri corespunzătoare pentru utilizarea noilor TIC; asigurarea accesului la internet pentru instituţiile şi indivizii implicaţi; redefinirea rolului cadrelor didactice; noi relaţii instructor-instruit; noi forme de învăţare şi evaluare; încredere în sistem şi recunoaşterea lui, eventual prin acreditări etc.

Universităţile virtuale au ca obiective majore: dezvoltarea metodologiilor şi programelor pentru creşterea fondului de material didactic, interconectarea mijloacelor media, diseminarea informaţiilor utilizând tehnologii interactive sincrone şi asincrone; creşterea impactului educaţional calitativ şi cantitativ asupra grupurilor ţintă. O altă entitate specifică formelor moderne de educaţie este teleclasa, care reprezintă o sală dotată cu echipamente pentru video şi teleconferinţe, ecrane TV, acces la Internet, casetofoane, software pentru multimedia etc.

În cadrul sistemului de teleeducaţie trebuie create: un context tehnologic, care să ofere cursanţilor accesul la o multitudine de mijloace de informare şi de surse pentru educaţie; un context educaţional, care să implice atât cadrele didactice cât şi cursanţii. Materialele didactice care vor fi proiectate trebuie să corespundă cerinţelor tehnologice şi educaţionale.

 

  1. Telemedicina. Domeniul medical şi al educaţiei sanitare constituie un teren fertil pentru dezvoltarea proiectelor telematice, cu impact major atât la nivelul pacienţilor şi cadrelor medicale, cât şi la nivelul societăţii, în general. Ca formă nouă de activitate, specifică societăţii informaţionale (dar cu rădăcini mai adânci în istorie), telemedicina a fost definită prin utilizarea telecomunicaţiilor pentru furnizarea informaţiilor şi serviciilor medicale. În accepţiunea Asociaţiei Americane de Telemedicină, telemedicina este definită ca „schimb de informaţie medicală utilizând comunicaţiile electronice, în scopul asigurării sănătăţii şi educaţiei pacienţilor sau furnizării servicilori de asistenţă sanitară”. Din definiţie se observă gradul de generalitate determinat de inexistenţa restricţiilor referitoare la natura informaţiilor transmise, a modului efectiv în care se face transferul sau a modului în care urmează să fie utilizate informaţiile.

Conceptul de telemedicină nu este nou. Prima generaţie a sistemelor de telemedicină a apărut la începutul anilor ’60, dar primul proiect de telemedicină a fost iniţiat în 1959 în Nebraska, SUA, unde s-au folosit servicii video interactive pentru a se oferi consultaţii de psihiatrie cetăţenilor aflaţi în zone geografice greu accesibile. Serviciul este cunoscut sub numele de telepsihiatrie. Alte subramuri ale telemedicinei sunt: teleradiologie, telepatologie, teledermatologie, telepediatrie, teleoftalmologie, teleendoscopie, consultaţii medicale la distanţă, educaţie medicală continuă etc.

Tehnologia utilizată în telemedicină poate merge de la un simplu telefon până la supertehnologie, care să includă echipamente de video-conferinţe, comunicaţii prin infraroşu şi sateliţi. Indiferent de modalitatea de realizare a consultaţiei clinice electronice la distanţă, telemedicina trebuie să îndeplinească o serie de obiective, dintre care cele mai importante sunt: să ofere posibilităţi de tratament cât mai aproape de locuinţa pacientului; să ofere un nivel ridicat al calităţii serviciului medical; să ofere expertiză medicală pentru toţi pacienţii, indiferent de domiciliu; să asigure accesul pacienţilor la informaţiile medicale; să asigure securitatea şi confidenţialitatea datelor despre pacienţi; să asigure evitarea repetării examenelor de laborator şi a analizelor medicale; să asigure pregătirea continuă a personalului medical; să asigure utilizarea adecvată a resurselor locale şi regionale etc. Atingerea obiectivelor asigură cerinţa cheie pentru medicină: calitatea evaluării şi diagnosticării medicale. Practicarea telemedicinei conduce la reducerea substanţială a timpului de aşteptare a pacientului între examinarea şi informarea de către un medic generalist. Identificarea timpurie a problemelor şi aplicarea tratamentului corespunzător îmbunătăţesc posibilitatea recuperării efective pentru pacient.

Ca orice teleactivitate, telemedicina ignoră dimensiunea spaţială, neexistând diferenţe calitative între serviciile medicale oferite unui pacient apropiat faţă de cele ale unuia îndepărtat. Telemedicina face posibilă descentralizarea serviciilor de sănătate, astfel încât pacientul poate fi tratat aproape de domiciliul său.

Există două tehnologii diferite care fac posibilă funcţionarea telemedicinei. Prima, numită stochează şi transmite (store and forward) este folosită pentru transferul imaginilor digitale de la o locaţie la alta. Imaginea obţinută cu ajutorul unei camere video digitale este stocată pe suport magnetic şi apoi transmisă spre destinaţie. Din categoria aplicaţiilor acestei tehnologii fac parte teleradiologia, telepatologia, teledermatologia etc. A doua se bazează pe televiziunea interactivă bidirecţională (two-way interactive television) şi se poate utiliza în domenii precum: psihiatrie, medicină internă, cardiologie, pediatrie, obstretică-ginecologie etc. Tehnologia permite simularea unui consult „faţă în faţă” între medic şi pacient.

Telemedicina nu este utilizată doar pentru interacţiunea strict profesională medic-pacient, ci şi pentru stabilirea legăturilor medic-medic sau pacient-pacient, în vederea schimbului de informaţii sau a îmbunătăţirii educaţiei medicale.

 

  1. Cibermarketing. Marketingul în lumea virtuală, utilizând Internet-ul, nu este conceptual diferit de cel clasic, dar cunoaşte modalităţi diferite de expresie şi o dinamică fără precedent. Evoluţia marketing-ului a cunoscut o serie de etape, de la cel clasic, la telemarketing (realizat prin telefon sau televiziune), e-marketing (realizat prin Internet) şi ajungând la cibermarketing (realizat prin utilizarea tuturor facilităţilor oferite de noile tehnologii ale informaţiei şi comunicaţiei). [2] [3]

În contextul virtual, marketingul devine indisolubil legat de activitatea de vânzare, de comerţul electronic şi de afacerile electronice. Activităţile de cibermarketing rezidă în intersecţia a trei domenii – marketing, economie şi tehnologie – şi are menirea de a trasa un nou trend şi de a identifica implicaţiile majore pentru afaceri şi viaţa socială. Etapele principale pe care trebuie să le parcurgă o organizaţie pentru a crea şi implementa marketingul online sunt următoarele: clarificarea elementelor majore ale noului tip de marketing în contextul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei; identificarea aspectelor cheie ale tehnologiei, care activează capacităţile cibermarketingului; stabilirea exactă a caracteristicilor tehnice şi tehnologice care vor fuziona cu aspectele teoretice ale marketingului clasic; înţelegerea aspectelor economice care guvernează emergenţa noului stil de marketing în contextul utilizării Internet-ului.

Cibermarketingul trebuie privit ca o politică de informare online sau ca un marketing online centrat pe consumator. Cel mai important element al politicii de marketing orientat pe client îl reprezintă membrii înregistraţi ca utilizatori. Forţa care guvernează cibermarketingul este clientul. Costul redus şi eficienţa ridicată ale lumii virtuale, precum şi răspândirea mondială a reţelelor de calculatoare conferă marketerilor oportunităţi fără precedent în ceea ce priveşte noi segmente ţintă ale acţiunilor de marketing, cu predilecţie orientate către clienţi. Ca urmare a creşterii interactivităţii, clienţii utilizează din ce în ce mai frecvent serviciile oferite, investesc timp pentru înţelegerea lor, rămân mai mult conectaţi  online cu producătorii. Interactivitatea este un factor mai complicat, care depinde de comunicarea directă (dialogul este posibil când există o comunicare directă între marketer şi client, fără filtre intermediare sau blocări ale feedback-ului), alegerea individuală (reţeaua nu este un mediu propriu-zis de comunicare, ci este mai degrabă un motor de transport al sortimentului, părerilor, alegerii şi tranzacţiilor) şi tehnologia prietenoasă (reţeaua poate fi un mediu dificil şi provocator pentru unii utilizatori).

 

 

Concluzii

În noua ecomie vom asista la câteva transformări importante privind munca. Prima, şi, poate, cea mai importantă vizează natura ei. Se presupune că accentul va cădea din ce în ce mai mult pe gândire şi creaţie. Produsele create vor fi de natură intangibilă – informaţie şi cunoştinţe. Piaţa forţei de muncă se va globaliza: de exemplu, un “muncitor” intelectual din România poate fi angajatul unei societăţi de oriunde. Politica angajării va fi a competenţei intelectuale pe proiect şi nu a angajării pe viaţă şi pentru toţi, iar riscurile pentru angajaţi se vor amplifica. Va creşte necesitatea perfecţionării continue, diploma de absolvire a unei şcoli fiind necesară dar nu suficientă. Relaţiile dintre angajator şi angajat se vor baza tot mai mult pe cooperare şi mai puţin pe subordonare. De asemenea, va creşte ponderea telemuncii în totalul formelor de muncă. Piaţa forţei de muncă va fi influenţată de efectul ”telestroika”, al liberalizării şi globalizării informaţiilor şi comunicaţiilor, în care tot mai multe activităţi sunt desfăşurate de e-cetăţeanul societăţii contemporane.

Utilizarea pe scară largă a tehnologiei informaţie şi comunicaţiilor (TIC) şi, în consecinţă, investiţiile tot mai ample în acest domeniu, au dat naştere paradoxului productivităţii TIC, care înregistrează o creştere sub aşteptări şi, în consecinţă, poate conduce la posibilitatea nerecuperării cheltuielilor efectuate. Acest lucru se datoreşte faptului că există o diferenţă, uneori destul de mare, între “tehnologia oferită” (ceea ce se cumpără şi se instalează) şi “tehnologia utilizată” (ceea ce înţeleg angajaţii să utilizeze, după gradul de pregătire, cultură şi adaptare). Pentru a determina utilizarea la maximum a TIC şi a reduce riscul generat de compromiterea informatoizării societăţii, datorată unor eventuale eşecuri economice, este necesară educaţia permanentă a tuturor lucrătorilor.

 

 

Sursa materiale http://www.academiaromana.ro/pro_pri/doc/st_g05.doc

Niciun comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Actual
Is this leaked info really Trudeau’s crazy COVID plan for 2021? You decide …

The road map and aim was set out by the PMO and is as follows: – Phase in secondary lock down restrictions on a rolling basis, starting with major metropolitan areas first and expanding outward. Expected by November 2020. – Rush the acquisition of (or construction of) isolation facilities across …

Actual
GoTech 2020: The New Reality

Peste 1.500 de soluţii digitale de afaceri dedicate industriilor de retail, IT, cybersecurity şi marketing vor fi prezentate în cadrul celei de-a IX-a ediţii a expo-conferinţei „GoTech 2020: The New Reality”, ce va avea loc online, în perioada 11 – 12 noiembrie. Potrivit unui comunicat al organizatorilor, transmis AGERPRES, conferinţa …

Comunicate de presa
Manifestări dedicate aniversării Zilei Statului Major al Apărării – 12 noiembrie

Ministrul apărării naționale, Nicolae-Ionel Ciucă, și șeful Statului Major al Apărării, general-locotenent Daniel Petrescu, au participat marți, 10 noiembrie, la sediul MApN, la ceremonia militară de dezvelire a bustului generalului Gheorghe Slăniceanu. Activitatea se înscrie în seria de manifestări planificate în perioada 10-14 noiembrie pentru a marca împlinirea a 161 …